Nu există un program de instrucțiuni universal valabil pentru părinții copiilor cu deficiențe de auz. Dar ceva este adevărat în toate cazurile: copiii hipoacuzici au nevoie de timpul părinților lor, de interesul și apropierea emoțională a acestora, de atenție necondiționată. Aceasta este baza dezvoltării vorbirii.
Părinții își cunosc copilul, îi știu preferințele și slăbiciunile, au încredere în aptitudinile sale. Iată avantajul esențial pe care îl au față de terapeuți. Deși terapia este indispensabilă, părinții pot cel mai bine să inițieze un proces natural de învățare a limbii atât în familie cât și în mediul copilului, fără să devină ei înșiși terapeuți.
Unde am învățat noi, adulții cu auz sănătos, să vorbim?
Nu la școală și nicidecum în cadrul sesiunilor terapeutice. Învățarea limbii s-a făcut acasă, în familie, într-un proces firesc, fără efort. Părinții nu au ambiția să-l învețe pe copil să vorbească în limba maternă. Nu, ei doresc doar să poată comunica cu copiii lor și să se poată înțelege reciproc. Noi toți am învățat să ne vorbim limba în acest mod și prin intermediul acestui dialog învață și astăzi copiii cu auz sănătos să vorbească în limba lor maternă.
Tehnologia auditivă nu înlocuiește părintele
Astăzi, tehnologia auditivă modernă, aparatele auditive și implantul cohlear le oferă copiilor cu deficiențe de auz posibilități ce n-au existat în alte vremuri. Copiii care dispun de tehnică auditivă modernă încă de mici, se joacă și învață la fel ca semenii lor cu auz normal și, de regulă, pot recupera în câțiva ani deficiențele inițiale de vorbire. Bineînțeles că acum învățarea limbii nu se mai produce ca de la sine. Procesul reușește doar atunci când mama, tatăl sau un adult îi acordă copilului mai mult timp fără să urmărească ceva anume, jucându-se cu el, ocupându-se de el și mai ales, comunicând cu el.
Fiecare copil are nevoia de a comunica. Părinții își cunosc copilul cel mai bine, fiind conectați cu el printr-o relație de încredere emoțională și întrucât petrec majoritatea timpului cu copilul mic, pot contribui esențial atât la dezvoltarea sa generală, cât și la dezvoltarea aptitudinii de a vorbi. În comparație cu terapeuții, care văd copilul mult mai rar și deloc în viața de zi cu zi, părinții au un mare avantaj.
Cum se întâmplă toate acestea?
Casa, grădina oferă permanent ocazii de a vorbi: să faci împreună o prăjitură, să tai mărunt legume și fructe pentru următorul prânz, să aranjezi masa, să repari, să cumperi ceva, să „citești” cărți cu imagini. E necesar să faci ceva împreună cu el și de fiecare dată să vorbești, să explici, să laşi copilul să participe. E necesar să faci pauze când vorbești cu copilul pentru ca și el să se implice. Copiii au o mare dorință de a împărtăși. Amintiţi-vă de melodiile copilăriei voastre, aşa cum le-aţi cântat cu mama, tata sau bunica. Repetiţiile, cuvintele fredonate, melodia – toate îl ajută pe copil să înţeleagă şi să participe la rândul său. Cântatul e o minunată experienţă comună emoţională.
Cu siguranță, copilul nu va înțelege toate expresiile. El înțelege însă despre ce este vorba prin participare, din context, iar cu timpul va învăța tot mai multe cuvinte și propoziții.
Joaca în familie?
Avem noi, adulții, timp să ne jucăm? Totuși, nu timpul avut la dispoziție contează, ci calitatea interactivă și emoțională a cooperării cu copilul.
Învățarea prin intermediul jocului e la ordinea zilei. Cele mai fericite momente sunt tocmai acelea în care părinții uită complet de „programul” lor și se joacă pur și simplu cu copilul lor. Copilul are nevoie de tată sau mamă drept parteneri de joc autentici, care se implică în joaca cu el și îl încurajează să aibă iniţiativă. Calitatea relației părinți – copil joacă un rol considerabil în economia acestui exerciţiu-joc. Copilul, care se simte acceptat și protejat, se distrează și se joacă cu o mai mare plăcere și e mai creativ.
În timpul jocului, copilul trăiește strict în prezent și e implicat 100%. Dacă joacă rolul unui medic, atunci este medic, iar dacă călărește pe un băț, atunci bățul este calul. Jocul nu are nimic de-a face cu viitorul, cu vreo intenţie sau vreo presiune. Copilul se bucură pur şi simplu de el. Practica noastră ne-a demonstrat că și adulţii trebuie să învețe din nou să se joace.
Chiar și copilul mai mare, adică și cel care a primit tehnologie auditivă mai târziu, și care nu posedă cunoștințe de limbaj la nivelul vârstei sale, are nevoie de dialog verbal și interacțiune în mediul familial, pentru a se simți acceptat, dar și pentru a prinde curajul de a comunica în afara familiei sale.
Porniți la drum!
Luați copiii cu voi la biserică, la o expoziție de tablouri, mergeți cu ei la cumpărături sau trimiteți-i pe ei să cumpere singuri pâine sau unt, mergeți cu ei la un magazin cu produse agricole, la un eveniment sportiv, la o bibliotecă și împrumutați o carte, apoi citiți-o împreună. Mergeți la grădina zoologică sau la un magazin de animale de companie și aflați de unde vin ele. Astfel puteți trezi curiozitatea copilului pentru lumea înconjurătoare. Există atâtea de făcut care nu necesită nimic în afară de timp şi creativitate.
Mai avem nevoie de terapeuți?
Părinții nu doresc și nici nu trebuie să fie terapeuți. Ei rămân tată și mamă și n-au rolul de a preda limba. Ei sunt experți pentru copilul lor, pentru copil „în întregime”. Terapeuții sunt experți în domeniul de dezvoltare a auzului și a vorbirii.
Astăzi, în contextul tehnologiei auditive moderne, rolul terapeuților e altul. Copilul care dispune încă de timpuriu de tehnologie auditivă modernă are nevoie de ceva mai multă „normalitate”, de mai mult timp și de mai multe oferte de dialog direct. Terapeuții oferă sfaturi părinților cu privire la organizarea mediului care să stimuleze auzul şi vorbirea acasă, în familie. Ei oferă sugestii cu privire la comportamentul de interacțiune părinți-copil, inițiază, dirijează, monitorizează progresele dezvoltării copilului, le comunică părinților, le insuflă încredere și însoțesc copilul împreună cu ei pe drumul către lumea auzului.
Concluzie
Părinții transmit oricărui copil, cu atât mai mult celui cu deficiențe de auz, siguranța emoțională de care are nevoie în dezvoltarea sa și pentru a învăța limbajul. Toate acestea înseamnă timp, dar e timpul atât de necesar copilului nostru cu deficiențe de auz pentru a-și dezvolta deprinderile de vorbire și conștiința de sine.
La „Darul Sunetului”, recunoaștem că părinții sunt cei mai importanți „terapeuți” ai copiilor hipoacuzici, iar pentru aceasta, este nevoie ca mama și tatăl unui copil suferind să fie informați și sprijiniți. Noi le stăm la dispoziție cu sfaturi și sprijin emoțional și de specialitate acestor părinți care trec încercări grele ale vieții – așa cum am trecut și noi odată.
Bogdan Stanciu
Președinte
Asociația persoanelor cu deficiențe de auz „Darul Sunetului”
Foto: părinții unui copil purtători de implant cohlear și-au tatuat fiecare desenul unui implant pentru a-și arăta sprijinul necondiționat pentru fiul lor. Fotografie utilizată cu permisiune.
